Trăirea mea de rocker s-a petrecut într-o necunoaștere totală a mișcărilor inimii și a importanței atenției duhovnicești de a nu primi orice vine asupra ta dacă nu vrei să sfârșești ca o pubelă de gunoi în lăuntrul tău.
Foto: Andreea Ionescu
Este păcat să fii rocker ? (II)
Problema libertății
Ca și atunci când eram roker, acum poate mai mult ca niciodată, rămân un însetat de libertate. Aceasta se vede însă diferit înainte și după întâlnirea cu Hristos. Pentru că una este să vrei ca prin vestimentație, prin gesturi, prin împotrivire, prin „învățăm să spunem nu” (Vali Sterian redivivus) să-ți manifești voia proprie, care să nu mai suporte constrângerile altora sau diversele tipare comportamentale, și alta este să faci experiența jertfitoare a tăierii voii proprii pentru alta iubitoare, de Părinte, prin care îți descoperi spațiul lăuntric ajutat de Duhul Sfânt. De ce însă, te-ai putea întreba, să asculți de cineva când ai putea să faci pe nebunul și să nu asculți (de nimeni) ?
Răspunsul vine taina care, iată, a ajuns și la urechile inimii mele : neascultarea este la nivel cosmic rădăcina păcatului, a toată mizeria omenească, sursa istorică a alterării modului uman de funcționare și al coruperii lăuntrice. Cu impact devastator asupra cum ajung să simt eu înăuntrul meu. Anii de spovedit mi-au întărit convingerea că omul nu își poate dibui păcatul autonom, cu mintea, că simțirea inimii are nevoie de har de la Dumnezeu precum o cameră întunecoasă care cere razele de soare pentru a i se descoperi toate impuritățile plutind în aer, praful, mizeriile. Uimitoare radiografie, scanată cu lumina cea necreată, ne propune Domnul, și prin această lumină avem nu doar un diagnostic, ci și vindecare : cum să fugă întunericii dacă nu prin lumină ? Spun acest lucru cu conștiința ca trăirea mea de rocker s-a petrecut într-o necunoaștere totală a mișcărilor inimii și a importanței atenției duhovnicești de a nu primi orice vine asupra ta dacă nu vrei să sfârșești ca o pubelă de gunoi în lăuntrul tău.
Sigur că la vremea când mă întâlneam cu muzica rock, această cultură a atenției lăuntrice, filocalică, îmi era complet necunoscută. Până să mă preocupe libertatea lăuntrică eu tânjeam spre cea din afară, atât cât o înțelegeam eu. Întâlnirea mea cu rockul s-a produs pe vremea comunismului. Primele trupe hard ascultate la un amărât de casetofon pus să meargă în surdină în timp ce eram ieșiți cu liceul MF4 la practică la cartofi, întâlnirea întâmplătoare pe scenă cu chitaristul de la Tectonic care repeta în cartierul Militari după cursul de karate pe care îl frecventam, ceea ce a dus și la prima mea participare la un concert de rock (a cărui atmosferă, recunosc, era ceva neverosimil pentru ordinea socială de afară), primele balade Scorpions răsunând la balul bobocilor de la liceu (care traduceau în mine un feeling cu o rezonanță întinsă pe ani de zile în viața mea, pot spune, până astăzi), primele vizite în cămăruța de sub scări din facultatea de fizică unde trupa nu-știu-care își încerca instrumentele, primul concert Iris la care mișcarea browniană a rockerilor din fața scenei a „cerut” intervenția poliției soldată cu luat pe sus și cântat în continuare cu lumina aprinsă, toate acestea rimau, la o epocă a mersului social pe burtă în fața regimului dictatorial, cu libertate. Astfel că mai târziu, când microbul m-a prins și pe mine, am continuat să cred că problematica rockului este legată fundamental de o căutare de libertate. Înainte de revoluție, întâlnirile sporadice cu acest tip de muzică au îmbrăcat în mine deopotrivă forma, specifică anilor adolescenței, a unei căutări de proprie personalitate.
Revoluția a adus în sfârșit posibilitatea de a ne manifesta liberi, fără constrângerile de până atunci. Oare au stat rockerii în casă când a fost de ieșit pe străzi ? Aș spune că, cumva, setea exprimată în anii dinainte a contribuit, iată, și la schimbare. Pentru mine au urmat de atunci luni și ani de urmărit concerte și manifestări, mai ales la facultate, încercând să am propria trupă și să mă apropii de esența acestei muzici. Trecusem pe nesimțite de la Accept către Sepultura, cumva un registru mai greu, și, sincer, starea mea lăuntrică ajunsese de tot plânsul. Pronia lui Dumnezeu a rânduit însă diferit decât proiecția imaginației mele prin care mă vedeam chitarist, sau eventual, inginer de sunet.
După șocul inițial de recunoaștere a lui Hristos în lăuntrul inimii mi-am pus problema pentru prima oară asupra beneficității acestei muzici pentru viața mea. Acceptam până acum ca idoli persoane pe care în fond nu le cunoșteam decât din afișele cu care îmi acoperisem pereții camerei, implicit căutam cumva asemănarea cu ei, dar cine erau aceștia de fapt? Cert este că interpretarea lor artistică mă umplea zilnic cu energie. Un prim gest de libertate altfel decât până atunci a fost să scad un pic doza zilnică de heavy metal de la opt ore de ascultat pe zi la șapte pentru a mă putea întâlni și cu ... liniștea. Ce a urmat m-a lăsat perplex : parcă intrasem în trepidație, ca și cum mă lipseam de un drog. Sigur că te umplea de energie și de putere ascultatul, dar ce erau acestea de nu mai puteai fără ? Am realizat atunci cu uimire că libertatea de a asculta fără limită această muzică devenise pe nesimțite o adicție a cărei încercare de diminuare mă făcea să mă simt precum un drogat căruia nu îi mai administrezi doza cu care era obișnuit. Șansa mea a fost trecerea, nu abruptă, de altfel imposibilă, prin înlocuirea treptată a acestei muzici cu cea clasică. Aici a început cumva și deschiderea spre muzica Bisericii, a durat însă mulți ani până să pot face diferența între pietismul unor cântări duioase bisericești, pe care nu le mai ascult azi, și vigoarea muzicii bizantine. Pentru cea din urmă m-au pregătit cumva, ironia soartei, și corurile din piesele rock.
Experiența dependenței mi-a pregătit inima pentru a primi un dar esențial, ca o descoperire ce mi se făcea în privința trăirii creștine : în sfârșit, m-am întâlnit cu ceva în care să pot plonja cu toate resursele mele, cu toată ființa mea, fără să ajung un robit ! Ceea ce nu este cazul oricărei alte activități omenești, muzicale sau nu, aceasta pentru că, în orice te-ai investi à fond, cu toată ființa ta, ajungi la o dependență care este, în ultimă instanță, robie. Singura „robie” care îți garantează libertatea, tocmai pentru că este viu, prezent, harul lui Dumnezeu, fără a cărui simțire nu putem vorbi de viață creștină, și care nu te obligă la nimic, ba mai mult, te ajută lăuntric să discerni duhurile și pericolele investirilor tale, este a învăța să fii întru Hristos. Ce robie duce un „rob al lui Dumnezeu” de vreme ce sfințenia la care e chemat înseamnă a ajunge să trăiești ce trăiește și „Stăpânul” – „Tatăl nostru” și care face că ale Sale devin și ale tale ? Seamănă oare cu vreo robie din această lume ?
Deparazitarea mea de tot felul de stări și duhuri, pentru că, să fim onești, cât timp aderi fără discernământ la tot felul de spuse și invocări prezente în piesele rock, aderi implicit la o formă de comuniune cu cele evocate prin versuri (despre care nu bag mâna în foc că ar fi orientate corect duhovnicește) a continuat providențial prin întâlnirea cu un părinte, altfel decât ceilalți, Teofil Brașoveanu. Spun altfel, pentru că spre deosebire de toți aceia de pe stradă care vedeau în mine doar motive de respingere, interpelându-mă la intrarea mea în biserica Colțea din București, unde slujea, prin acele „ia uite-l ! e ca un îngeraș!”, efectiv, m-a atins. Minunându-mă, desigur, cum putea cineva să vadă în mine un îngeraș acolo unde ceilalți îmi păreau convinși mai curând de contrariul, am început să îl vizitez regulat vinerea, când obișnuia să citească molitfele sfântului Vasile cel Mare. Nu știam eu ce înseamnă acestea, îmi amintesc că starea pe care o aveam când participam era de angoasă, de trepidație, dar intuiam, deopotrivă, că face bine, că produce eliberare lăuntrică. Am ajuns în cele din urmă să caut să mă odihnesc ca un cățeluș sub mângâierile lui părintești și să-i cultiv prezența.
Prima mea vizită la vreo mănăstire am făcut-o cu ASCOR-ul prima generație. Într-o primă fază, păreau să nu mai aibă loc și pentru mine în autocar. Atâta am stăruit însă, că m-au luat. Cu părul fluturând, proaspăt spălat și revărsat pe umeri, am trăit odihna nejudecării mele nici de către cei din grup, nici de către vreunul din monahii austerei Sihăstrii cu care mă intersectam pentru prima dată. Aici a continuat întâlnirea în duh cu Biserica. Am ales la întâmplare, între miezonoptică și sfântul maslu de la miezul nopții făcut cu șapte preoți, la inspirație, pe cel din urmă. Dis-de-dimineață, la sculare, surpriză ! pentru prima oară, mintea mea era senină precum cerul fără urmă de nori. Nici un gând nu o tulbura, seninătate și claritate cum nu gustasem vreodată. Sigur, ce schimbare de registru față de ce știam prin cultivarea mea zilnică cu opt ore de „metale grele” ! Aceeași distincție mi s-a confirmat mai târziu, sporadic, precum de exemplu la întâlnirea cu câțiva rockeri într-o librărie de pe la Univesitate, am putut resimți fizic diferența de duh dintre agitația lăuntrului lor față de liniștea instalată înte timp în mine.
Astăzi sunt convins că raportarea la muzică în general, ca să fie autentică și profitabilă la nivel ființial, nu se poate produce doar la nivel estetic sau cultural, ea cere discernământul inimii față de starea duhovnicească care se naște prin cultivarea cu diferitele expresii artistice. E cunoscut tuturor instrumentarul de schelete, cranii și simboluri macabre care populează lumea heavy metalului. Eu le vedeam ca ținând mai curând de un teribilism al cultivării simbolurilor care evocă spre impresionare descompunere, moarte, război. Toate au însă impactul lor existențial asupra noastră ! Toate participă la devenirea noastră. Nu evoc aici expresiile artistice a căror orientare satanică este declarată pe față, aici e limpede că orice atingere de cel rău seamănă distrugere. Dacă un creștin, care duce o viață de lepădare de cel rău, suferă totuși asaltul celui viclean care îndrăznește să emită pretenții asupra acelui suflet, ce să mai spunem atunci la Bataclan, la Paris, unde bieții cântau cu foc cum că îl sărută pe satana în timp ce Domnul a îngăduit, din rațiuni de El știute, săvârșirea lor din viață sub impactul atacului terorist ? Să fim oare atât de naivi duhovnicește încât să nu ne imaginăm cine va reclama cu obstinație acele suflete pentru veșnicie ?
Sigur, există o forță care se degajă în concerte, o simțim cu ușurință, și personal trebuie să recunosc că, în plus, aveam o slăbiciune pentru piesele cu coruri heavy metal ample ale unor trupe celebre precum Manowar, Accept ori Halloween. La un moment, însă, un cuvânt primit m-a trezit cumva la realitate. Chiar dacă muzica e frumoasă, glorioasă, antrenantă, ceea ce contează în fond este codificarea lăuntrică față de mesajul ei: îl filtrez, îl primesc sau îl ignor ? Satana poate să aibă parte de slăvirea sa prin muzică, și în pofida măreției eventuale a glorificării, ne apare limpede că slava sa este una întunecată, care aduce pustiire și întunecare sufletului (faptul că simți slavă și putere nu înseamnă că ar fi și neapărat bune, demonizații nu degajă și ei forța celui care îi stăpânește? toate acestea fiind robiți). Cu alte cuvinte, puteau corurile mele să sune cât se poate de măreț, ce te faci însă dacă mesajul este unul care te poartă către lepădarea de angajamentele botezului și, deci, în ultimă instanță, de Dumnezeu ? Nu este oare această lepădare cea mai perversă formă prin care un teribilism muzical te poate costa veșnicia ?
Pledoaria mea este pentru libertatea reală a inimii, posibilă prin întâlnirea cu harul lui Dumnezeu. Îmi pare că tendința muzicii rock este să te miște, fără să apuci să cugeți prea mult, precum acele „rolling stones” care se declanșează prin surprindere și antrenează totul în calea lor, nemailăsând nimic în urmă. Or, întâlnirea cu Hristos se petrece într-un chip total diferit, în spațiul infinit prețios al respectării libertății fiecăruia, în taina delicateții în care nimic nu te obligă la ceva, ci deschiderea lăuntrică se operează în tine prin dorul cu care Hristos îți aprinde lăuntrul. Am astăzi conștiința vie, dată fiind experiența căderilor din urmă, că „piatra” cu care vreau să am de-a face (și prin care pot primi discernământul de a alege din muzică ceea ce este compatibil cu prezența harului), fundamental, este cea mărturisită de apostol (Ep. Petru 2, 6-8), această stâncă (rock, en.) care este Hristos și Care pentru mine reprezintă, cum ar spune englezul, the definitive rock I was searching. În acest sens, cât cuprinde, „rock for ever”.
