Mărturisirea păcatelor nu trebuie evitată şi nici amânată!

 

Mărturisirea păcatelor nu trebuie evitată şi nici amânată. Prelungirea unei vieţi de păcate cu gândul că este timp suficient la bătrânețe pentru pocăinţă este o amăgire deşartă şi o dovadă de uşurătate, împreunată cu împietrirea inimii.

Potrivit învăţăturii Sfintei Biserici, mărturisirea trebuie să fie spontană, totală şi fără târguieli ori amânări. Mărturisirea s-o facem însă cu mustrare de cuget şi fără indulgenţă, cercetându-ne dacă suntem
nepăsători faţă de rugăciune, dacă înjurăm ori suntem leneşi şi mincinoşi, limbuţi, beţivi, desfrânaţi, cleptomani etc. Vom lua apoi în obiectiv păcatul cel mai mare care ne stăpânește şi-l vom urmări în
fiecare zi timp de o săptămână, o lună, un an sau chiar şi zece ani, până ce scăpăm de el definitiv, iar în locul lui punem o faptă bună.

Vom cerceta apoi păcatele sociale faţă de aproapele: ura, invidia, cearta, clevetirea, dispreţul, mândria etc., apoi vom trece la cele individuale: necredinţa, deznădejdea, necumpătarea, lăcomia, beţia, desfrâul. În locul a tot păcatul să sădim o virtute, căci aşa ne îndeamnă Domnul Hristos. Primul gând de căinţă este de la Dumnezeu şi acesta trebuie urmat fără şovăire, întrucât sugestia amânării e strecurată de diavol. Dar nu numai a amânării, ci şi a ruşinii de a mărturisi toate păcatele. Cel ce nu-şi mărturiseşte toate păcatele greşeşte amarnic, spre pieirea propriului suflet, aşa cum vedem din pilda următoare:

„Se spune că o credincioasă avea obiceiul să ascundă păcatele de moarte la spovedanie. Într-o zi, au trecut prin oraşul său doi preoţi misionari, care au intrat în biserică să se roage. După ei a intrat şi această credincioasă, care a rugat pe cel mai în vârstă dintre ei să o spovedească, ceea ce acesta din urmă a şi făcut. După ce şi-au făcut rugăciunea, au plecat. La ieşirea din biserică, celălalt preot, care n-a spovedit, i-a spus fratelui său că, în timp ce spovedea pe credincioasa aceea, el a avut o vedenie groaznică. I se părea că un şarpe mare şi înspăimântător ieşea din gura ei, îşi scotea numai capul şi iar se retrăgea. Odată cu acesta ieşeau şi alţi şerpi mai mici, care nu se mai întorceau. Cum însă vedeau că cel mare scoate numai capul, dar nu are curajul să iasă de tot, s-au hotărât şi cei mai mici să se întoarcă de unde au plecat.

Preotul duhovnic ascultă îngândurat, apoi zise: Cred că persoana care s-a mărturisit mi-a ascuns un păcat de moarte. Mă întorc la biserică. Poate am s-o întâlnesc şi s-o sfătuiesc să facă o spovedanie sinceră, totală şi deplină. Să nu mai ascundă nimic. Aşa a şi făcut, dar din nefericire, la întoarcere a aflat-o moartă. Nu-i mai rămânea acum decât să se roage pentru iertarea păcatelor ei. În timp ce el se ruga, îi apăru nenorocita fiinţă în mijlocul flăcărilor şi îi zise: Părinte, eu sunt nenorocita fiinţă pe care ai spovedit-o azi dimineaţă. Eu am ascuns însă cu voia un păcat de moarte, cum de altfel am făcut şi la alte spovedanii. Dumnezeu te-a trimis să mă mântuiești de păcate, dar eu m-am opus mântuirii mele. Îmi venea mereu păcatul pe limbă să-l spun, dar îl ascundeam. Acum Dumnezeu m-a pedepsit cu moarte fulgerătoare şi cu chinuri veşnice.”

Şarpele cel mare din vedenie este păcatul de moarte, pe care cine îl ascunde la spovedanie este pedepsit de Dumnezeu. Aşadar, mărturisirea păcatelor trebuie să fie deplină, în sensul de a cuprinde toate păcatele săvârșite de la ultima spovedanie, înțelegând prin păcate,, nu numai faptele rele săvârșite, ci şi datoriile creştineşti neîmplinite, adică faptele iubirii creştine”.