Eşti aici

Frumusețea omului imperfect
 

Acolo am asistat pentru prima dată neputincios la întâlnirea omului cu Dumnezeu. M-am minunat și mi-am dat seama că Dumnezeu nu caută la fața omului, ci la...

„Progresul fabulos al tehnicii mărește astăzi ispita creării omului perfect.”

Adrian Papahagi

Astăzi, am avut surpriza să deschid cartea domnului Adrian Papahagi la textul de mai sus, care a generat o avalanșă de întrebări și răspunsuri în interiorul sufletului meu. Într-adevăr, există tendința noastră a tuturor de a atinge perfecțiunea în ceea ce privește viața noastră trupească, fizică, palpabilă. Încercarea aceasta nu este rea, zic, însă cel care și-o dorește este omul. Omul caută să creeze un alt om „perfect”, însă, conform concepției sale limitate și mereu schimbătoare. Perfecțiunea nu este creată de om, ci doar de către Cel care a creat omul, la perfecțiune omul poate doar să aspire.

De ce? Pentru că noi, oamenii, gândim corupt, limitat, gândim perfecțiunea în termenii materiali și psihologici ai lucrurilor, nu o gândim raportându-ne la Dumnezeu, duhovnicește. Dacă crezi că mă înșel, încearcă să descrii în mintea ta un om perfect. Nu te grăbi. Unde s-ar fi născut? Ce meserie i-ai fi dat? Are o familie, copii, casă, mașină sau te gândești că e un om retras, pustnic? Și întrebările acestea pot continua, dar înainte să-l creionezi pe omul tău perfect, ți-l voi prezenta pe al meu. L-am și văzut.

Eram în facultate, în anul 3, și am trecut într-o dimineață fugitiv pe la Catedrala Mitropolitană din Iași. La intrare, în fiecare zi, străjuia un băiat de vreo 17-18 ani în scaun cu rotile, care nu putea să-și miște nici mâinile și nici vorbirea nu-i era coerentă, și cu toate acestea ochii săi albaștri erau perfecți, erau ca apele limpezi ale unei mări exotice și puteau să-mi spună ce gura lui nu putea, ce mintea lui nu percepea, dar inima lui simțea cu atâta tărie. Credința lui în Hristos era ascunsă în neputințele lui, care nu erau puține. Și nu, nu ochii lui m-au făcut să cred că acest om merge spre perfecțiune, ci bucuria lui pe care a avut-o când mama lui l-a luat în brațe, în acea dimineață, și l-a dus la împărtășit. Deși era un mănunchi de oase, ușor ca o pană, a bătut din palme, izbucnind într-un strigăt de bucurie când s-a împărtășit, iar ochii săi albaștri s-au mărit vădind întâlnirea cu Hristos.

Acolo am asistat pentru prima dată neputincios la întâlnirea omului cu Dumnezeu. M-am minunat și mi-am dat seama că Dumnezeu nu caută la fața omului, ci la inima lui, se uită în ascuns acolo unde noi nu mai zidim, acolo unde noi nu mai hrănim, nu mai facem curățenie.

Omul care se întâlnește cu Hristos și se bucură întru totul de prezența Lui acela este omul care merge spre perfecțiune, omul perfect. Tu ce crezi?... 

 
Citește alte articole despre: frumusetea, omul perfect, omul imperfect, Iisus Hristos