Duhul iubirii de stăpânire

 

Duhul iubirii de stăpânire este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, față de care tot omul trebuie să se supună (Rom. 13,1). Este un duh al răutății, o înțelegere strâmbă a purtării omului față de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă și mijloc de profit personal. Mântuitorul Hristos arată că acest duh este al păgânilor și cu totul străin de duhul Evangheliei, învățând astfel pe ucenicii Săi: Cine dintre voi vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; și cine vrea să fie întâi, să vă fie slugă. Precum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți (Mt. 20, 26-28)

Ceea ce a și arătat cu fapta, spălând picioarele ucenicilor și dându-și viața pentru mântuirea noastră. De unde înțelegem că adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare, slujire a aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieții pentru mântuirea lui. 

Omul are o mare valoare, este chipul lui Dumnezeu și valorează cât însuși chipul pe care îl poartă; este răscumpărat cu scump sângele lui Hristos și valorează cât prețul acestui sânge. De aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru că este slujire a lui Dumnezeu Însuși. Ceea ce ați făcut unuia dintr-acești frați ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut, va zice Domnul la  înfricoșătoarea Judecată (Mt. 25, 40).

Slujirea aproapelui este poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârșită cale de mântuire. Duhul de stăpânire, care înjosește pe om și-l coboară în rândul lucrurilor, ne lipsește dintr-o dată de toate acestea. El este strâns legat de duhul grijii de multe.

Întradevăr, când toată grija omului este îndreptată spre cele materiale, este firesc ca și omul să fie transformat în unealtă sau bun material, care nu valorează mai mult decât profitul pe care-l aduce.