Duhul grijii de multe

 

Duhul grijii de multe, spun Sfinții Părinți, este semnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ține lipiți de cele pământești. El este stâns legat și urmează duhului trândăviei. Întradevăr, negrijindu-se de lucrarea duhovnicească, omul își caută o mincinoasă împlinire, risipindu-se în cele din afară, în grija de multe, în grija de cele viitoare, cum să-și agonisească cele plăcute și cum să scape de cele dureroase: căutarea plăcerii și fuga de durere fiind, după Sf. Maxim Mărturisitorul, grija permanentă a omului împătimit. 

Pe bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise țarina și se grijea cum să-și asigure roadele pentru mulți ani, Mântuitorul îl numește nebun (Lc. 12, 20). Luați aminte, ne îndeamnă Domnul,  să nu se îngreuieze inimile voastre cu... grijile lumii (Lc. 21, 34).

Răspândindu-se în cele din afară, grija de multe este potrivnică vieții duhovnicești și ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu este Unime desăvârșită și omul nu se poate întâlni cu El decât dacă își reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăință și prin intrarea în cămara cea mai dinlăuntru, adică prin rugăciune, căci Împărăția cerurilor este înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21).

Dimpotrivă, răspândirea în grija de multe ne întâlnește cu diavolul, care este fărâmițare, mulțime, leghion. 

Părinții duhovnicești, necontenit, ne îndeamnă să ne agonism fără-de-grija despre toate, singura grijă îndreptățită să ne stăpânescă fiind grija de răspunsul la înfricoșătoarea judecată, grija de mântuire. Dacă trândăva face nelucrător harul din om, grija de multe îl face pe om netrebnic acestei lucrări, punându-l pe calea potrivnică mântuirii.