Despre spovedanie

 

Vreau să încep prin a vă reaminti pilda întoarcerii fiului risipitor.  Acest tânăr şi-a părăsit casa, l-a respins pe tatăl său, a renunţat la tot ceea ce însemna atunci o viaţă normală şi decentă. Şi, după o perioadă de nefericire şi reflecţie, s-a întors. Ce vreau să subliniez acum este că, din momentul în care acest tânăr şi-a părăsit casa, respingându-şi tatăl, familia, prietenii, firescul vieţii, curăţia vieţii, tatăl va fi ieşit în faţa casei, probabil nu în fiecare zi, ci din când în când, nădăjduind că fiul său se va ivi deodată în depărtare.

Cugetând asupra spovedaniilor pe care, de-a lungul vremii, le-am făcut eu sau care mi-a fost dat să le primesc, mi se pare că destul de des spovedania se prezintă ca un fel de moment când noi am vrea să ne izbăvim de povară, de greutatea păcatelor săvârşite, şi care adesea ne este destul de neplăcută, iar aceasta pentru a putea să ne fie mai uşor să trăim. Și în acest sens imi aduc aminte de cuvintele unui băieţel, pe care surioara l-a întrebat pentru ce anume se spovedeşte, iar el a răspuns: „pentru aceea ca, azvârlind o parte dintre păcatele de dinainte, să facă loc pentru altele noi…”.