„E atâta tinereţe în aer…” – gândul acesta creşte ca o floare de lumină în mintea fetiţei, care stă de-un sfert de ceas pe banca singuratică din grădină, privind, ca într-o aiurare, jocurile luminii pe faţa de aur lichid a lacului. Atâta bucurie năvăleşte în inima cuprinsă de uimire, încât pleoapele se zbat speriate, iar pieptul se umflă, asfixiat de năvală.
Eşti aici
roman
... Desprindere de satul acela... „N-au înțeles nici iubirea, nici propovăduirea mea! Zadarnic le-am zis, zadarnic le-am dat pildă.” Biserica satului se înfundă în pâcla uitării. Câte cuvinte înaripate n-au răsunat acolo! Ce chemări calde, ce îndemnuri de foc! Uneori nădejdea părea că se ridică biruitoare. Ochii ascultătorilor priveau cu o curiozitate cercetătoare spre păstorul care, stând în dreptul ușilor împărătești, le grăia din înțelepciunea cea fără isprăvire.
De mult biserica nu mai era deschisă; încetul cu încetul, se încuibase ruina în ea; bălăriile năpădiseră în curte, acoperișul de șindrilă se spărsese și ușile ruginiseră. O iarbă firavă crescuse sus pe acoperișul năruit. An cu an, ierburile se întinseseră ca niște mici grădini aeriene, până când, vântul aducând sămânța de undeva, se iviră copăcei de oțetar, ca niște penaje funerare. Pe urmă căzu o cărămidă, apoi alta – așa că, în tăcere și sigur, se făcură spărturi în trupul părăsit al bisericii.