Spaima, revolta, speranța, resemnarea și alte asemenea trăiri sunt, în fapt, simptome ale incapacității spiritului uman de a asimila, în biografia sa care poartă vocația veșniciei, realitatea nefirească și absurdă a morții. Privită din această perspectivă, istoria umanității este o însumare a tuturor încercărilor conștiente sau inconștiente ale omului – despre care se spune că este singura făptură ce poate cugeta la propria‐i moarte – de a înțelege, de a da un rost, de a asuma ori, dimpotrivă, de a eluda moartea.