Un jurnal atipic

 

Nu cred că Părintele Ioan-Florin Florescu mai are nevoie de vreo prezentare, după ce de ani buni semnează blogul de mare succes Jurnal scoțian, din care extrase substanțiale au făcut valuri când au apărut în volumul cu același titlu, în 2017, la Polirom. Am comentat cartea la vremea ei, tot în această pagină, cu un entuziasm pe care l-am regăsit azi la fel de proaspăt, cu ocazia lecturii unui al doilea volum de aceeași factură, Lumea ca o zi de vineri, girat cu un cuvânt însoțitor de domnul Andrei Pleșu.

D-sa ne asigură că Părintele Ioan-Florin nu ne vorbește în numele unei inflexibile Biserici instituționalizate ca instanță dogmatică, ci, ca preot misionar, slujitor în spirit ecumenic al unei Biserici vindecătoare. Părintele însuși ne lasă a înțelege că nu e vorba de o culegere de predici, ci „de un jurnal atipic, în care majoritatea articolelor sunt mici exegeze la Evanghelii, comentarii teologice și texte de atmosferă misionară, la care se adaugă, din când în când, povestiri și câteva evocări circumstanțiale.” Cuvinte ca exegeze sau comentarii teologice ar putea inhiba interesul cititorului laic, dar oricine a făcut deja cunoștință cu stilul Părintelui știe că e unul prietenos, în spirit misionar, adică rostit simplu și limpede, ca să fie înțeles de oricine.

Și asta nu pentru că așa stă scris în „fișa postului”, ci pentru că stilul colocvial, infuzat și de un subtil simț al umorului, îi este intrinsec autorului, la fel ca datoria curajos asumată de a spune deschis ce gândește. Și nu știu cum se face, dar ceea ce gândește e întotdeauna de o strictă actualitate, fie că se referă la lucruri care ne preocupă de mult, cum e, bunăoară lămurirea sintagmei evanghelice „săraci cu duhul”, care nu înseamnă nicidecum „proști”, fie că sunt nuanțări ce se dovedesc  neașteptat de utile în situații de urgență cum e cea de acum, a solidarizării cu Ucraina și cu refugiații ei: care e deosebirea dintre milostenie și milă? „Milostenia este o faptă, mila creștină este o credință” [sbl. aut.], adică, îmi îngădui să adaug, o stare de spirit intimă și foarte solicitantă. „Milostenia” – mai precizează Părintele – „este condescendență, mila este «să iubești pe aproapele ca pe tine însuți». Milostenia are, inevitabil, conștiința superiorității, mila are doar conștiința dragostei de frate.”

Tot în sfera conexiunii cu preocupările mereu actuale ale lumii românești și nu numai, este comentariul pe tema postului, că tot ne aflăm în pragul Postului Mare: „Oriunde am căuta, postul este, înainte de toate, flămânzire [...] prin flămânzirea de bunăvoie ne facem părtași, fie și în mod simbolic, la foamea nedreaptă a lumii, la foamea săracilor, la foamea tuturor înfometaților de astăzi și dintotdeauna, la foamea Celui care a spus «Flămând am fost». / De aceea, mi se par complet nepotrivite cu efortul ascetic al înfrânării bucatele de post elaborate ca pentru o cină festivă și la fel de sățioase ca mâncarea de frupt. Un asemenea post nu este altceva decât oglindirea vegetariană a strașnicelor mese de Paști și de Crăciun.”

Un exemplu de eleganță și competență, de artă a nuanțării într-o dezbatere „la zi”, care continuă să încingă spiritele, este modul în care Părintele Ioan- Florin se implică și explică concentrarea penibilă „pe un scandal religios, în jurul unei lingurițe, ca ultima sectă din lume.” Deoarece tema e mai ușor incendiară decât altele, e urmărită pe mai multe pagini, cu prudență și mare finețe analitică, spre a nu leza anumite susceptibilități, dar cu o logică fermă, capabilă să clatine decisiv idei fixe.

Nu pot urma tot firul acestui demers de igienă intelectuală, voi spune doar că el e intitulat Euharistia: medicamentul nemuririi sau mediul ei aseptic? și începe cu fraza fermă, care vestește și concluzia, în viziunea Părintelui Ioan-Florin: „Nu există niciun simbolism al linguriței de împărtășanie în Biserica Ortodoxă, doar dacă nu facem ad-hoc vreun concurs de creații literare.” Iar concluzia, întemeiată pe Liturghier (= îndrumător al preotului slujitor), vine oarecum de la sine: „...dacă în potirul cu sfânta împărtășanie pot ajunge spori de mucegai, muște și păianjeni veninoși [cum  admite Liturghierul – nota RC], nu văd de ce n-ar putea ajunge și viruși, mai ales cu o linguriță plimbată din gură în gură. Și nici măcar nu trebuia să așteptăm o pandemie ca să ne punem problema aceasta.” Cine are urechi de auzit...

Însuși titlul, la prima vedere enigmatic, al acestei cărți de reflecții stimulative, trimite înspre imaginea unei lumi captive pe un tărâm al răului, din care a fost izgonită iubirea, cum a devenit lumea de azi, parcă mai nelegiuită decât oricând, sufocată de pragmatism, de ură și de singurătatea paradoxală a individului mutant, globalizat, uniformizat: „Din Vinerea Mare, răstignirea Sa n-a mai încetat niciodată. Dar și aceasta s-a mai spus. O lume încremenită într-o zi de vineri, spre care privesc mereu ochii lui Iisus. O coborâre într-un infern în care se cântă Bach. Un nesfârșit Paște al Crucii în așteptarea Paștelui Învierii.”

Părintelui îi e teamă că repetă lucruri care s-au mai spus și își amintește de ceea ce îi scria André Gide lui Paul Valéry: „Totul s-a spus deja, dar cum nimeni nu ascultă, trebuie mereu să o luăm de la capăt”. Și cum, într-adevăr nimeni nu ascultă, zadarnic o luăm de la capăt dacă nu știm să-l captivăm pe nimeni încât se ne devină un semen capabil a cădea pe gânduri. Iar Părintele Ioan-Florin, preot sociabil, care știe întâi de toate să asculte, fiind în același timp un moralist disimulat într-un povestitor de felul celor de la Hanul Ancuței, care, de cum se așezau în jurul focului, trebuiau să răspundă la întrebarea: dar istorisiri știi să spui? - e hărăzit, deci, Părintele, și cu un dar al expresivității care seduce cititorul. Acesta e și secretul care, deși abordează cele mai dureroase și sensibile teme ale actualității, Lumea ca o zi de vineri rămâne o carte stenică, întrucât e străbătută de respectul și iubirea pentru Creația a cărei perfecțiune nu e tulburată decât de lipsa noastră de rațiune și credință:
„Dumnezeu a făcut lumea până la ultimul fir de iarbă! – din gândurile Sale și nu numai după om, dar până și după ultimul Său fir de iarbă se va întoarce într-o zi, așa că aveți mare grijă cum vă purtați și cu oamenii, și cu iarba!”

Prozator autentic nu e doar scriitorul cu puternic suflu epic, ci și creatorul de „momente și schițe”, iar, sub acest aspect, Părintele Ioan-Florian este chiar un mare prozator, care nu se ignoră, dar pune în primplan vocația sa pastorală, misionară și filologică. Se simte aceasta nu doar din modul în care face din teme virtualmente aride, narațiuni captivante, ci și cum, în structura cărții, le alternează cu autentice „momente și schițe”, inspirate din viața de călător pe care i-o impune misiunea și o iubește așa cum e, cu întâlnirea a mulți oameni și trecerea prin multe întâmplări, pe care, uneori, pare că le și caută cu tot dinadinsul, pentru că: „Dacă m-ar întreba cineva ce-mi place mai mult și mai mult pe lumea asta, aș răspunde fără ezitare: drumurile! Nu există promisiune mai mare ca drumul
și împlinire mai deplină ca a călătorului. Singurul meu regret e că nu le pot urma pe toate, «drumul pe care n-am apucat», ca în celebra poezie a lui Robert Frost.”

Pe drumurile de toate felurile pe care le străbate, în întâlnirile cu oameni fel de fel, de obicei modești și săraci, misionarul își păstrează empatia, calmul și luciditatea, iar în felul cum le povestește toate astea prozatorul acceptă, dozându-le corect, și discrete infiltrări lirice, istorisirile sale dobândind uneori o aură poematică. Așa cum se întâmplă, bunăoară, când, tot bătând drumurile Scoției, nu întâlnește niciodată vreo cruce, nici de-a lungul lor, nici în răscruci. Descoperire care-l tulbură și-i provoacă un mic vârtej de gânduri pe care le adună sub titlul Țara de cruci. E, poate, pagina cea mai frumoasă a acestei cărți, poem de o tragică măreție din care nu-mi îngădui să-mi lipsesc cititoriimăcar de câteva frânturi: „Ultima dată când am fost acasă, am descoperit cu uimire câte cruci sunt pe drumurile din țară [...] Într-un singur drum cu mașina de la București la Iași, am văzut mai multe cruci decât oameni, ca într-o țară de cristoși [...] Dacă o iei la întâmplare peste vreun deal, e posibil
să nu găsești nicio casă, nicio așezare, niciun copac, dar în mod sigur dai undeva peste o cruce. Dacă intri prin case, tot cruci de oameni pământii, care-ți povestesc despre sărăcie, boli, singurătate și copii așteptați acasă, de sărbători./ Cruce-n cer, cruce-n pământ. România, țară de cruci. Țară de cristoși, țară de irozi.”

Ne aflăm într-un ceas rău din crugul vremii, când irozii sunt mai numeroși decât cristoșii, încât putem zice și noi, precum aceia care se căinează mereu de „crucea lor”: irozii sunt crucea neamului. Și nu e bine. Nu e bine, pentru că – zice Părintele în altă pagină – „Crucea ta o să fie abia atunci când ai să duci nenorocirea altuia, nu pe a ta. Crucea ta nu este să fii tu bolnav, ci să îngrijești un bolnav. Crucea nu este să rabzi pentru tine, ci pentru altul. Pe crucea ta porți întotdeauna pe altcineva. Crucea ta este crucea străinului. / Iar dacă mă întreabă vreun tânăr care e crucea lui, îl avertizez: crucea ta o să fie când ai să cunoști o fată frumoasă și ai să te îndrăgostești de ea.”

Părintele Ioan-Florin Florescu ne-a dăruit o nouă carte, care, deși poartă un titlu trist constatativ, lasă totuși deschisă zarea și spre o duminică a Învierii, în care, oricât de greu ne-ar fi, încă ne străduim să sperăm.

Articol extras din „Actualitatea Literară” nr. 118, anul XII - mai- iunie 2022
5 martie 2022