Făuritorii de școli

 

Un mare potop a pustiit odată un continent întreg. Cei rămași în viață s-au strâns la un loc și au prins a-și plânge de milă. Erau singuri în tot Universul. Nu mai aveau nici casă, nici masă și, în disperarea lor, păreau gata să se sfâșie unii pe alții. Dar... o forță divină i-a îndemnat să se roage, așa că au căzut în genunchi și au prins a se ruga să moară cu demnitate, înainte ca setea și foametea să-i transforme în fiare sălbatice.

La scurtă vreme, au simțit lângă ei o tainică prezență. Ochii lor nedormiți au sfredelit întunericul. Tăcerea era desăvârșită și, dintr-odată, în mijlocul ei, l-au văzut pe Dumnezeu. De cum L-au recunoscut, s-a făcut lumină și El le-a vorbit părintește:

– Oameni buni! Știu că nu mai aveți putere să reluați totul de la capăt. De aceea, pentru început, am să vă ajut Eu cu cele necesare... Iată aici, în fața voastră, o mulțime de merinde, haine și materiale de construcție... Luați fiecare cât puteți și construiți fiecare ce doriți...

Zis și făcut! O jumătate din ei au luat cât au putut duce în spate și s-au răspândit înspre răsărit, iar cealaltă jumătate s-a îndreptat spre asfințit. După un timp, cei care o luaseră spre răsărit au revenit la El și L-au rugat să le mai dea merinde și materiale, ca să-și ducă „opera” la bun sfârșit... Mărinimos cum nimeni dintre noi nu poate fi, Dumnezeu le-a îndeplinit dorința. Fără zăbavă însă, ei s-au reîntors

cu aceeași rugăminte, apoi iar și iar, până când Bunul Dumnezeu n-a mai putut răbda și i-a întrebat:

– Dar ce construiți voi, oameni buni, de ați ajuns și mai sălbatici decât la început?

– Temnițe! i-au răspuns sărmanii oameni. Construim pușcării, ca să scăpăm de hoți și de bandiți. Însă cu cât mai multe închisori construim, cu atât mai mulți oameni ajung să stea în ele...

S-a întristat Dumnezeu de cele auzite și s-a dus la cealaltă jumătate a poporului, de la care nu primise încă nicio veste. Când a intrat în țara lor, inima i-a crescut de bucurie: peste tot se vedeau lanuri și grădini în floare, orașe, drumuri, temple și palate, de-ți era mai mare dragul să te uiți la ele.

– Și voi tot închisori ați construit la început? i-a întrebat Dumnezeu.

– Da de unde! i-au răspuns bătrânii. Noi am construit, înainte de toate, școli, ca să-i învățăm pe copii a deosebi frumosul de urât și binele de rău, iar ei, la rândul lor, au pus umărul alături de noi și ne-au ajutat să înălțăm aceste minunate case, biserici și palate...

„Cel ce deschide o școală, închide o temniță”, afirma Victor Hugo. Iar cel care adună copii orfani în ea, închide și o parte din infern!

Fragment extras din cartea: „Copii cerului” de Aurelian Silvestru