După convertirea mea, m-a impresionant întotdeauna la sfinți capacitatea acestora de a trăi evanghelic acolo unde alții percep sau cultivă mai curând posibilități de iad. Sfinții sunt pentru spațiul credinței precum laureații premiului Nobel pentru spațiul științei, capabili să te introducă cu cuvinte simple în realități care „scapă” majorității, atât ca înțelegere, cât și ca posibilitate de popularizare.
Foto: Andreea Ionescu - Pr. Razvan Andrei Ionescu si actorul Jonathan Jackson
Este păcat să fii rocker ? (III)
Cu ce ochi privim Frumusețea care ne caută prin viață
După convertirea mea, m-a impresionant întotdeauna la sfinți capacitatea acestora de a trăi evanghelic acolo unde alții percep sau cultivă mai curând posibilități de iad. Sfinții sunt pentru spațiul credinței precum laureații premiului Nobel pentru spațiul științei, capabili să te introducă cu cuvinte simple în realități care „scapă” majorității, atât ca înțelegere, cât și ca posibilitate de popularizare. Descoperindu-mi neputințele prin angajarea pe calea dinspre autonomul „ce bine sunt eu” către theonomul „fără Tine nu pot face nimic”, încredințat fiind din proprie experiență de talentul pe care îl manifest în a mă faulta singur (ca să nu mai spun pe alții) printr-un fel de dat cu stângul în dreptul (și invers) în planul trăirii (sigur, în pofida tuturor intențiile generoase de a căuta noblețea lăuntrică), orice exemplu de reușită personală mă atinge viu și mă provoacă. Uitându-mă în închisorile comuniste, îmi dau seama că avem de-a face cu vârfuri de trăire într-un abis de mizerie umană. Însă iad poate fi oriunde unde nu este cultivat Dumnezeu. Chiar și în viața de rocker.
Cred că cel investit în acest mod de raportare la realitate, prin prisma muzicii, are de dat un răspuns fundamental la chemarea pe care i-o adresează Hristos. Mi-ai putea spune, dragul meu rocker de azi, că tu nu ai simțit-o. Sunt însă convins că și tu, la o cercetare mai atentă, poți descoperi că ai avut în propriile mișcări ale inimii ceva care te așeza în fața Tainei care, îndrăznesc să spun, bate (și) la ușa ta. Te asigur că nu există om născut în lume care să nu fie invitat de Domnul la împlinire, întru El, pe calea sfințeniei. Nu faci deci excepție. Nu ai decât să cercetezi la rândul tău, dacă nu mă crezi, cum Hristos este răspunsul pe care îl așteptăm în viețile noastre atunci când resimțim setea și foamea și dorul de libertate. Yo’ve got the deal ? Nu la nivel logic îți spun, ci teo-logic, urmare concretă a experienței personale privind manifestarea proniei lui Dumnezeu, a bunăvoirii Lui, către mine. Și vorbesc inclusiv de momentele când nu știam de El și doar El știa de mine (poate îți pare nesemnificativ, dar îmi vine în minte cum am scăpat teafăr la un concert, în zbuciumul din fața scenei, printre rockerii cei mai duri – cine a prins un astfel de concerte știe despre ce vorbesc, prin impulsul brusc de a trece printre toți în partea cealaltă, în timp ce în locul unde mă aflasem câteva clipe mai înainte au tăbărât, cu pumni și picioare, mai mulți pe unul singur, care aș fi putut fi chiar eu. Cât de viu a mai putut ieșit acela din pumnii lor de „supărați”, greu de spus. Cât m-a ocrotit Dumnezeu ! Îți dai seama cum înțeleg îndemnul din viața Bisericii : când îți amintești de Dumnezeu, să te rogi, ca atunci când nu-ți amintești, să-și amintească El de tine ?).
Trebuie să fii conștient că atunci când asumi o viață de rocker, cu tendință pe termen lung, porți această trăire muzicală ca pe o componentă fundamentală în planul ființării, și asta face de altfel o deosebire între tine și restul lumii. Care să fie atunci raportarea la Hristos în situația ta specifică ? Îmi pare că există două alternative, una pierzătoare și una câștigătoare.
Prima este să ajungi să Îl ignori efectiv pe Domnul pentru că prioritățile tale sunt altele, fie ele muzicale, iar acestea ți se pot face piedică în calea conlucrării tale cu harul. Și oare e puțin lucru dacă rămâi în ignoranță duhovnicească, nu îți ratezi oare propria-ți împlinire lăuntrică prin umplerea cu aspecte lăturalnice astfel încât nu îți mai rămân resurse să te întâlnești cu esențialul ? Cel mai teribil îmi pare să fii în stare a-ți parcurge propria viață legitimându-te exclusiv prin ceva care în planul ființării este precum firmiturile care cad de la masa stăpânului (un cuvios al prișelor veacuri, Beda Venerabilul, afirma că „păcătos e acela care se ocupă veșnic cu nimicul”) față de ospățul vieții la care ești invitat : Cina cea de taină prin care să ți se cultive în propria-ți alcătuire „ceea ce curățește, luminează și unește cu Dumnezeu”. Despre această cultivare (și cultură) a frumosului vorbește Filocalia (Iubirea-de-frumos, gr.), reader-digest-ul esențial de texte ale nevoitorilor creștini care fac cunoscut know-how-ul mântuirii. Dostoievski tratează aceeași problemă în termeni de „frumusețe care va mântui lumea”. Or, cum să guști sau să cultivi această frumusețe într-un mediu în care e manifestă vădit, aș spune programatic, o estetică a urâtului, specifică de altfel astăzi industriei heavy-metal a spectacolului, unde imperativele ultime sunt financiare. Și există deopotrivă lucruri nu numai urâte, dar și periculoase, ca oriunde este vorba de valorile „prințului acestei lumi”, de care Hristos, și noi, următori Lui, ne lepădăm. Pentru cine își vinde sufletul de dragul banilor și ai gloriei, frumusețea vieții, în taina ei de simplitate și de odihnă lăuntrică, este o realitate care scapă.
Cred, personal, că sufletul de rocker, cel puțin cel onest cu propria-i alcătuire lăuntrică, vibrează la frumos. Și nu poate fi obligat de nimeni să urmeze ca un hipnotizat, implacabil, un eventual program de convertire baudelerian la o estetică care în realitate îi contrazice propria fire. Pentru că frumosul, și nu urâtul, hrănește sufletul. Iar pentru a-l trăi te ajută să ai stofă de artist. Sigur, chiar și pentru un rocker care nu L-a conștientizat (încă) pe Dumnezeu, există o percepție a frumosului legată de actul de viață, deloc de neglijat. Pot spune că, personal, am trăit (și) clipe frumoase înainte să mă întâlnesc cu Hristos, dar că, onest vorbind, ca unul care am făcut deopotrivă experiența lui „cu” și „fără”, începând „cu” El a izbucnit efectiv viul în viața mea. Da, era o întâlnire cu frumosul și înainte, dar măsura nu suferă comparație. Spre exemplu, cu trupa mea, în reușita de a cânta o piesă împreună, în comuniunea pe care o resimțeam sau când încercam să ne ajutăm fratern și să răzbatem. Pe munți (ori în fața blocului, mai puțin romantic, deseori însă periculos prin borcanele care cădeau în proximitatea noastră și de care în teribilismul vârstei nu ne feream, „dar” de la balcon din partea unora cărora bănuiesc că le stricam liniștea) când „răsunau văile” de chitările noastre, înconjurați de zeci și zeci de tineri atrași de spectacolul pe care eram gata în orice clipă să îl oferim. Ori mergând seara prin ploaie, cu picăturile șiroindu-mi în păr și pe geacă, stropind prin bălți, în lumina felinarelor și a caselor printr-un centru de București care te invita să îi descoperi poezia. Ori cu gașca cu cortul pe plaja de la 2 mai, unde dormeam la doi metri în fața mării (obișnuiam să mă arunc direct din cort în mare, dimineața, înotând spre soarele roșietic care se scălda în mare, pe culoarul de lumină așternut între mine și el). Și în atâtea alte și alte momente. Simțeam că gust viața, că sunt prezent în locuri și momente în care „cumințenia” adulților, cei atât de serioși (și de plictisitori pentru mine atunci) cu preocupările lor importante, îi împiedica să fie. Deopotrivă, am trăit ca rocker și căderi, și păcate. Aș spune, vizavi de toate acestea, că dacă faci experiența întâlnirii cu Hristos ca rocker, și totuși spinii obiceiurilor pătimașe înăbușă în tine simțirea prezenței Lui, și nu îți reașezi scala valorilor pe criterii duhovnicești, dacă preferi să nu te deschizi frumuseții duhovnicești pentru că îți ajunge să te umpli cu eventuale frumuseți sau interese perisabile, implicit greșești față de cuvântul Lui care cheamă să căutăm „întâi de toate Împărăția cerurilor și toate acestea se vor adăuga nouă”. Legitimarea fundamentală a vieții mele nu poate fi deci rockul, fără consecințe redutabile în planul ființării, cu proiecție veșnică, ci Hristos, și prin El toate (eventual aici adăugând cu discernământ raportarea mea la muzică).
De aceea afirm că a doua posibilitate este cea a covertirii fără rezerve, îmi pare singura vocațional câștigătoare, chiar și în eventualitatea implicării tale în continuare în muzică, de data aceasta cu o căutare cu discernământ duhovnicesc. Iar dacă, ca rocker, ai dat de Hristos și alegi să te lași inspirat de El, începe de aici și de acum spectacolul fascinant al interpretării tale prin actul de viață, prin care te faci „priveliște lumii” atât pentru cei de Sus, cât și pentru cei din jurul tău. Pentru că instrumentul ești chiar tu ! cel în care Domnul pune har și viață. În artistul creștin sufletul vibrează purtând trupul spre o mărturie vie de prezență personală, manifest ca printr-o adevărată cutie de rezonanță care traduce mișcările inimii inspirate de Sus către ceilalți. Intuiesc că resimți chemarea personal, ca pe un har dăruit ție să îi în-cânți pe ceilalți. Ce să mai spunem de instrumentul muzical devenit în mîna ta semn viu că minunea credinței se întâmplă (și) cu tine! Oare să fie posibil așa ceva, te întrebi ? Și ca să te încredințez că pot fi și astfel de soluții, dragul meu rocker de azi, te îndemn să fii și tu cu ochii, ca mine, pe Jonathan Jackson, acest rocker american consacrat (trupa Enation) și holywoodian de profesie, cu cinci premii Emmy (echivalentul Oscarului pentru broadcasting) la activ, care s-a făcut „spectacol lumii” în urma convertirii sale recente la Ortodoxie. Este primul (și singurul, din câte știu, la modul absolut în istoria decernării premiilor Emmy) care să fi mulțumit public lui Dumnezeu, Sfintei Treimi, „Tatăl, Fiul și Sfântul Duh” pentru „harul pe care l-a primit în lucrarea sa”, la primirea festivă televizată a premiului. Și, deopotrivă, a mulțumit monahilor din Sfântul Munte pentru rugăciunea lor pentru lume. E exemplul pentru mine de rocker și actor, căutător fascinant, care reușește să fie cu Domnul într-un mediu în care ai senzația că e (aproape) imposibil. Și care scrie o teologie a artei sale de actor. Cuvintele sale îl trădează că e viu, pentru că face teologie din trăire, fără să o fi învățat la școală, și reușește îmi pare mult mai bine decât rezultatul anumitor formatări ale noastre prin facultățile de teologie. Personal, l-am cunoscut la Paris, și te-aș îndemna să îl cunoști și tu, măcar prin scrierile lui ...
